Vă gândiți la romani măcar odată pe zi? Dar la folclorul de la Bădița Traian? 

Poporul român este rezultatul unui proces complex de etnogeneză. Cucerirea Daciei de către Imperiul Roman în 106 d.Hr., urmată de colonizarea și integrarea populației locale în structurile administrative, militare și culturale ale imperiului, a creat premisele apariției unui nou popor marcat de o influență romană majoră. Cel puțin așa ne învață manualele de istorie. Regatul Daciei pre-romane a devenit Provincia Romană Dacia Felix.

Din cauza invaziilor frecvente și existența altor probleme în Imperiul Roman, Dacia era o provincie ce necesita prea mari eforturi de menținere. Iar în jurul anului 271-275 d.Hr., sub împăratul Aurelian, legiunile romane s-au retras. O parte din populația locală a rămas pe loc, în timp ce armata și administrația s-au retras la sud de Dunăre, reorganizând provincia în Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Acest fapt e menționat de Eutropius în Breviarium ab Urbe Condita (IX.15) și Flavius Vopiscus în Vita Aureliani (XII.4).

Influența romană se resimte profund în primul rând în limba română, dar și în obiceiurile și tradițiile noastre. Acestea au umbre lungi din cultura Romei Antice. Ca rezultat al unei colonizări ce a durat în jur de 165 de ani, populația locală a fost latinizată. În acest articol nu o să discutăm diferite teorii ale genezei românilor. Vom discuta limba și tradițiile. 

Moștenirea lingvistică

Cea mai vizibilă și incontestabilă dovadă a influenței romane asupra identității noastre este limba. Limba română este o limbă romanică, derivată în proporție de aproximativ 70-80% din latină, conform lingvistului Alexandru Rosetti (Istoria limbii române). Se pare că romanizarea nu a fost doar un fenomen impus de administrația romană, ci un proces adânc înrădăcinat în viața cotidiană a locuitorilor.

Româna descinde direct din latina vulgară, adusă în Dacia de coloniști, soldați și funcționari romani. Amprenta latinității este evidentă în cuvintele ”de căpătâi”, cum le numesc eu, cuvintele vocabularului de bază. Exemple precum pământ (lat. pavimentum), apă (lat. aqua), foc (lat. focus), Dumnezeu (lat. Dominus Deum), lumină (lat. luminus), durere (lat. dolere) ne dau o idee despre profunzimea acestei ”amprente”.

Obiceiurile și festivitățile romane perpetuate de către români

Romanii ne-au lăsat un set de tradiții și obiceiuri, care au influențat cultura noastră populară. Altfel spus, multe dintre tradițiile și practicile noastre pot fi trasate până la romani. Unele festivaluri și obiceiuri romane au fost reinterpretate și integrate de populația autohtonă, sub formă de sărbători seculare sau religioase care supraviețuiesc până în zilele noastre.

Cultul strămoșilor – influența romană

În lumea romană, Parentalia era o sărbătoare dedicată strămoșilor, ținută între 13 și 21 februarie. Pentru romani, strămoșii formau o punte între lumea celor vii și lumea zeilor. Această sărbătoare marca trecerea de la iarnă la primăvară (Ovidiu, “Fasti”, Cartea II).

În calendarul popular românesc, această tradiție se regăsește sub forma pomenirilor pentru morți, cum ar fi Moșii de iarnă și Moșii de vară, când familiile duc ofrande la morminte.

Dacă ne uităm în calendar, observăm că Moșii de iarnă, cunoscuți și ca Sâmbăta Morților, se celebrează înaintea Postului Mare, aproximativ în aceeași perioadă cu Parentalia romană. La popoarele romanice din vestul Europei, o altă formă a acestei tradiții s-a păstrat sub forma carnavalurilor de iarnă, unde măștile reprezintă imaginea strămoșilor. Acestea sunt confecționate după chipul nostru, dar … un pic diferit, căci strămoșii sunt din altă lume. (O lectură interesantă despre acest subiect este Mircea Eliade, “Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. II). 

Sărbătorile de iarnă – influența romană

Sărbătorile de iarnă la români au probabil rădăcini complexe și profunde. Insă una dintre acestea pleacă din Saturnalii, un festival roman dedicat zeului Saturn. Saturnaliile aveau loc în decembrie și erau caracterizate prin veselie, schimb de daruri și inversarea temporară a ordinii sociale. Pentru o noapte, sclavii erau domni, iar domnii – sclavi (Macrobius, “Saturnalia”, Cartea I). Unele elemente ale acestei sărbători pot fi regăsite în tradițiile românești de Crăciun și Anul Nou, în colinde și urări.

Cultul fertilității

La începutul lunii martie, romanii celebrau Matronalia, un festival dedicat zeiței Juno și maternității. Această sărbătoare avea ca scop sărbătorirea femeilor și a fertilității. Un ecou al acestui festival poate fi observat în tradițiile de Mărțișor. Un alt exemplu sunt Babele, cele nouă babe sărbatorite în primele nouă zile din martie. Conform obiceiului, femeile își aleg o „babă” care le va prevesti norocul (Vasile Pârvan, “Getica”, 1926). Sărbătorile de la începutul lunii martie ar fi suspecți buni ai influenței romane.

Lupercaliile și Dragobetele

Lupercaliile, un festival roman ce avea loc pe 15 februarie, erau dedicate fertilității și iubirii. De Lupercalii, se practica un ritual în care tinerii bărbați alergau prin oraș, atingând simbolic femeile pentru a le asigura fertilitatea și protecția (Plutarh, “Viața lui Romulus”). În cultura română, un obicei similar a fost Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie. De dragobete, tinerii își declarau iubirea, participau la dansuri și petreceri, iar fetele strângeau apa „năvalnicelor” pentru farmece de dragoste. Conform unei tradiții, băieții și fetele se luau la fugărit. Băieții trebuiau să prindă fetele care le plăceau (iar fetele se lăsau prinse de băieții pe care îi plăceau), la fel ca la Lupercalii!

Ziua Sfântului Valentin, celebrată pe 14 februarie în lumea occidentală, coincide cu Lupercaliile romane. Suprapunerea perioadelor ar putea fi o coincidență. În același timp, ar putea sugera un fir comun al acestor tradiții (James George Frazer, “The Golden Bough”, 1890).

Nu putem spune cu siguranâță dacă zeul nostru Dragobete este o variantă a zeului dragostei din panteonul roman. Idea nu este de a găsi o traducere directă dintr-un folclor în altul, dar de a ne da seama cum anumite sărbători persistă timp de mii de ani suprapunându-se în calendar. – influența romană