Științele medicale și psihologice ne oferă foarte puțină informație despre fenomenul căscatului. Ce zic credințele populare?

Știm că atunci când omul cască, el scoate pe gură un suflu cald, un fel de abur. În mitologia română, aburul este o esență vitală, care părăsește corpul atunci când omul moare. Animalele obosite emană astfel de abur, la fel și alimentele fierte. Acest abur este asemănat cu sufletul.

La decesul unui om, se organizează cina mortului, numită și aburul mortului, o mâncare preparată prin fierbere, închinată răposatului, pentru a-i garanta căldură și mâncare în lumea de apoi. Deseori aceste mese se făceau chiar pe sicriu, înainte de a pune mortul în el. Aburul mâncării face trimitere la sufletul mortului.

Se mai știe că la căscat, omul are un chip desfigurat, ceea ce introduce teoriile posesiei demonice. Mai ales, se știe că omului îi vine a căsca în timpul rugăciunii. Curios este faptul că, pentru a trata un bolnav, unele descântătoare obișnuiau să scoată pe gură un abur pentru ca sufletul ei să lupte cu sufletul demonului ce a pricinuit boala.

Mai știm că se cuvine să acoperim gura atunci când căscăm. Pe lângă evidentele motive etice și igienice, îndemnul de a acoperi gura în timpul căscatului era menit ca o protecție împotriva unui demon, care ar vrea să intre în corpul omului, sau pentru a nu scăpa sufletul să iasă prin gură din greșeală. Gura e văzută ca un portal prin care pot circula esențe și ființe din alte lumi. În acest sens, un fenomen asemănător este strănutul, la care multe popoare răspund verbal (prin pomenirea unui dumnezeu, a sănătății), sau gestual (prin semnul crucii).

Personal pot să atest că acest căscat e contagios. Iar în timpul executării avestei ilustrații, am căscat de 57 de ori.