Un învățător în sat e o mare bogăție. El modelează suflete, minți și caractere într-un mediu deseori ostil către activitățile academice. Satul e un filtru rigid pentru cei care iubesc cartea cu adevărat, în pofida altor priorități și rânduieli sociale și economice rurale.

Bunicul meu Mihai era unicul băiat în familia unei văduve. Iubirea lui pentru carte a fost atât de mare încât a trecut de filtrele obligațiunilor gospodărești, săraciei și schimbărilor de regimuri. El a făcut clasa întâi de două ori: o dată cu românii și o dată cu sovieții. De dragul cărții Mihai mergea la școală descălțat prin zăpadă, cu călcâiele crăpate și însângerate de-i duduiau tâmplele, ca să învețe. De dragul cărții, Mihai a făcut două universități și a devenit învățător în sat.

Bunicul meu, învățător în sat avea nu doar de învățat copii, dar și de lucrat pământul. Mâinile sale cu bătături de la sapă nu erau moi, dar erau frumoase. Biblioteca lui personală a fost biblioteca satului, pentru acei copii, care iubeau cartea cu adevărat, care mergeau cu vaca la camp apoi seara veneau sa citească.

În memoria bunicului Mihai, primului meu învățător, care m-a învățat să citesc, să număr, să înțeleg ora, printre alte lecții de viață. El avea obiceiul să-mi curățe mere cu un cuțit pliant de buzunar. Întrucât bunicul fuma țigări nefiltrate, degetele lui lăsau un gust iute de tutun pe miezul de măr. Iar eu învârteam nasul. Ca să remedieze situația, bunicul a inventat un sistem de curățare a mărului pe spirală, prin care degetele lui nu mai atingeau miezul dezgolit. Bunicul Mihai avea mâini de țăran și minte de poet.