Se crede că ziua Sfântului Andrei (sau Sântandrei), sărbatoarea unui dintre cei 12 apostoli care au propavaduit pe pământurile românești, s-a suprapus pe sărbătoarea unui zeu geto-dacic, cinstit în ziua anului nou dacic.

Nu avem înregistrări detaliate ale geto-dacilor despre practicile lor calendaristice. Majoritatea informațiilor pe care le cunoaștem despre ei vin din sursele istoricilor greci, sau romani, de exemplu. Însă avem o altă sursă informală, folclorul nostru și tradițiile transmise din generație în generație.

Conform credințelor populare, în noaptea lui Sântandrei ordinea cosmică este profund tulburată. Ies pe fața pământului spirite malefice. Iar lumea se cufundă într-o noapte de haos, până la cântarea cocoșilor. Se practică tradiții de divinație și ursită. Fetele fac ritualuri pentru a visa sau a manifesta viitorul lor soț.

Mai există și tradiția Bocetului Andreiului, conform căreia fetele confecționează o păpușă numită Andreiu, apoi o culcă pe pat ca pe un mort și o bocesc. Andreiu este în cazul dat un zeu sacrificat.

Ritualuri de divinație și de sacrificii ritualice se observă anume în nopțile de la răscrucea anilor, când moare și se renaște o divinitate, începe un alt ciclu vital. Unele tradiții asemănătoare se urmăresc la anul nou contemporan, de exemplu sacrificarea porcului înainte de Crăciun, sau moartea și renașterea caprei, țurcii și ursului, în jocurile de iarnă.

Păi când sărbătoreau geto-dacii anul nou?