Era odată ca niciodată, pe vremea când brazii se îmbrăcau cu ninsoarea să se răcorească, când papucii făceau scârț-scârț în zăpadă, când soarele avea dinți, iar bătrânii ba, colindătorii se pregăteau a străbate ulițele satului.

Băieții cu straie frumos cusute și fetele cu ii și cojocele ornamentate luau instrumentele, trăistuțele și sufletele lor curate la colindat toată lumea, bătrân, tânăr, boier, țăran, însurat sau văduv.

În fruntea cetei, obișnuia să fie cel mai iscusit cântăreț, cu fluier sau vioară, care dădea tonul și mai șuguia cu fetele gazdelor. Colindătorii mai pricepuți alegeau colinde potrivite fiecărei gazde, după ce nevoi aveau: pețitori la măritat, roadă bogată, sănătate la copii, de doliu, de război, de soacră rea.

Așa slujbă importantă nu se lăsa neplătită. Gazdele mulțumeau colindătorii cu daruri alese: colăcei, bomboane, mere, nuci, vreo doi bănuți. Colindătorii mai în vârstă și flăcăii cuminți închinau și câte un pahar-două-trei de vin din beci, ca să se dezmorțească. Și așa toată noaptea.

Spre dimineață, după ce au cutreierat tot satul, colindătorii se întorceau acasă trudiți, la numărat nuci și colaci. Colțunii de lână uzi de la troiene, mânuțele uscate și crăpate, urechile roșii abia se mai simt.

Am adus vești bune. Sculați, boieri! Că eu ma duc pe cuptiori să-ncălzesc ciolanele. Da’ mai amuș, mâncăm sarmale, răcituri, cozonaci și colivă.

Crăciun fericit!