De mii de ani, ciobanii înstăriți cu turme mari (de peste 500 mii de oi) practicau transhumanța extinsă, adică un păstorit îndelungat peste munte și la distanțe foarte mari față de așezările lor, pentru a găsi hrană adecvată animalelor. Astfel de ciobani erau ungurenii.

Cum avea loc transhumanța?

Dusul oilor de la șes la munte și invers era ciclic. Așa s-au format rute și toponime folclorice ca “drumul Oii“, adică drumul transhumanței. Aceste denumiri nu sunt oficiale, dar erau cunoscute de comunitățile localnicilor. Un drum al oilor cobora din Ardeal, trecea prin Tâlmaciu, se oprea la vama de la Turnu Roșu pentru control și plata taxelor, apoi continua prin Vaideeni pe culmea dealurilor din Vâlcea, prin păduri de stejar și se termina la a doua casă lângă bălți.

Însă oierii transilvăneni aveau prezență geografică foarte extinsă, ajungând până în Basarabia și Crimea, dezvoltând relații economice cu comunitățile și administrațiile locale.

Pe traseu se construiau colibe și stâne, pentru popas și munca păstorească. Acolo se mulgeau oile, se închega laptele. Tot în colibe se păstrau obiectele pentru prepararea mâncării. Ciobanii purtau cu ei hrana și hainele de schimb. La drum, untul, mămăliga și brânză de burduf erau baza alimentării. În anumite puncte geografice, nevestele lor veneau în tren sau altfel, pentru a le aduce alte provizii alimentare și haine curate.

Viața ciobanului era grea. Se parcurgeau distanțe mari. Iernile erau geroase. Se dormea afară în cojoc și puțin, pentru a fi cu ochii și urechile la oi, căci de oriunde puteau veni lupi, urși sau alte animale. În februarie, oile fătau câte 20-30 de miei pe noapte.

Acest obicei aproape nu se mai practică, din cauza transformărilor economice, profiturilor mici și stilului de viață greu. Unii ciobani s-au reprofilat, au vândut oile, au început alte afaceri. Ma întreb, cine mai pășește pe drumui Oilor?