A fost odată ca niciodată o bătrână, care a pornit în căutarea fiului său pierdut. Ajunsă la malul unui râu primejdios, cu ape învolburate, femeia a cerut ajutor de la salcie. Salcia și-a plecat ramurile, întinzând un pod peste apă, lăsând femeia să treacă. În semn de recunoștință, femeia a binecuvântat salcia să rămână mereu înflorit și sa nu se usuce niciodată. Acea femeie era Maria în căutarea lui Iisus, despre care zvonurile spuneau că a fost capturat.

Deși salcia este strâns legată de tradițiile creștine, în spațiul românesc, acest copac e un simbol de seamă în propriul său drept. Salcia își aruncă florile în apă înainte de a rodi, făcând astfel cel mai mare sacrificiu, acela al propriului rod. Într-o închinare smerită, salcia își apleacă ramurile până la apă, plângându-și suferința și destinul iminent în renunțare de sine. În esență, salcia reprezintă paradoxul existenței. Capacitatea sa remarcabilă de a se regenera și de a se înmulți a făcut-o un simbol al renașterii și i-a atribuit calități vindecătoare.

Poate că în această melancolie și resemnare în fața pierderilor inevitabile, un popor a găsit alinare și înțelegere. Poate că în puterea sa de a înfrunta adversitatea, un popor a descoperit promisiunea unui nou început.