Incinerarea caselor în Europa de Est Neolitică

În jurul anilor 1930, o arheologă ucraineană Tatiana Passek intră la Institutul de Arheologie din Moscova. Pasiunea ei: civilizația Cucuteni-Trypilia, care a existat pe teritoriile României, Moldovei și Ucrainei între anii 6000 și 3000 î.Hr. Primele ei stagii de studiu sunt așezările Trypilia (componenta ucraineană a civilizației).

Doamna Passek descoperă straturi de glie și “sticlă” arsă, secțiuni întregi de case prăbușite în interior peste podele. Aceste arsuri erau larg răspândite și se produceau la temperaturi foarte înalte. Era nevoie de mult combustibil și participarea întregii comunități pentru întreținerea unui foc atât de mare pentru o perioadă lungă de timp. Asta sugerează focuri organizate și controlate, și nu simple incendii.

În următorii 20 de ani de investigații, echipele de arheologi au stabilit un pattern: civilizația Cucuteni-Trypilia practicau arderea intenționată a caselor lor împreună cu toate obiectele dinăuntru.

Deși majoritatea savanților sunt de acord că arderile erau intenționate, motivul acestei practici este incert. Știm că arderile aveau loc cu o frecvență de 60-80 de ani. Iar deasupra acelorași pământuri se zidea o altă locuință. Ce măsoară 80 de ani? Viața unui om? Viața unei case?

Se naște teoria domitanaziei (domicid). Civilizația Cucuteni credeau că toate lucrurile animate și inanimate, inclusiv casele lor, aveau suflet. Toate obiectele din casă, mâncarea, mobila, împărtășeau acest duh cu casa, templul familiei. La sfârșitul unui ciclu de viață, poate la moartea unui om, un foc sacru ar fi ras totul până la pământ. Iar deasupra, o nouă viață și un alt duh al casei se va naște.