Timp de mii de ani, locuitorii pământurilor noastre se adunau în jurul unui loc anumit, unde gravita toată viața cotidiană, locul unde se încălzeau oamenii, unde se pregătea hrana, se spuneau poveștile și se cinsteau idolii. Românii numesc acest loc “vatră“, cuvânt autohton, îmbibat cu mai mult înțeles decât putem traduce.

Casele culturii Cucuteni-Trypilia aveau o vatră în centrul încăperii, în jurul căreia se puteau aduna toți locuitorii casei. Cu peste 6000 de ani în urmă, acești oameni plasau pe vatra lor o mulțime de obiecte mici, versiuni în miniatură ale obiectelor ce îi înconjurau: căsuțe, scăunașe, lăicioare, măsuțe, olițe, oameni mici, boi, plugușoare, oi, lingurițe, și farfurioare. Ei puneau pe vatră, asemeni unui templu, versiunea mai mică a vieții lor, ca o casă de păpuși. Pe baza acestor “case în miniatură” putem să reconstruim o casă din cultura Cucuteni și să ne imaginăm cum aceștia își petreceau zilele și cine erau protectorii lor divini.

Vis-à-vis de vatră, era intrarea în casă și sursa de lumină iluminând locul sfânt. Astfel vatra, inima casei, era primul loc observat și cinstit. Forma vaselor de pe vatră deseori amintește figura unor femei voluptoase, cu sâni, mameloane și coapse proeminente, umplute cu grâne sau apă dătătoare de viață. Statuetele ceremoniale erau abundent decorate cu spirale, zigzaguri și alte figuri geometrice, pe care le regăsim, peste mii de ani, pe ulcioarele noastre, ii, cojoace, catrințe, porți și ferestre. Cine ești, zeiță mamă?

“Dodoloaie loaie,
Adu, Doamne, ploaie,
O ploaie curată,
Ca din cer lăsată.
Dodoloaie loaie,
Adu, Doamne, ploaie,
Să mă sui la Cer,
Să fac nourei,
Nourei de ploaie,
Locul să se-nmoaie.
Unde-i valea lină,
Mai mult să le vină;
Unde-i valea seacă,
Mai mult să se facă.
Spicu cât cuțitu
Boaba cât porumba.
Dodoloaie loaie,
Adu, Doamne, ploaie.”

In imagine: reconstrucția unei case din cultura Cucuteni-Trypilia